In 1994, Fundatia Soros si Grupul pentru Dialog Social legitimau “academic”, pentru prima oara in Romania, “limba moldoveneasca” si “poporul moldovenesc”. Renate Weber, Gabriel Andreescu si Valentin Stan semnau impreuna un “studiu” despre legalitatea “moldovenismului” publicat in revista de propaganda a GDS, “22”. Intitulat “Relatiile Romaniei cu Republica Moldova”, studiul a fost preluat imediat de presa guvernamentala de la Chisinau, “Nezavisimaia Moldova”, “Moldova Suverana” si “Comunistul”, organul Partidului Comunistilor din Republica Moldova. O critica a lui a fost publicata de Civic Media. Dupa ani, acelasi principal vector antiromanesc recidiveaza printr-un asa-zis nou “studiu”, semnat de “impartialii” Cristian Ghinea, István Horváth, Liliana Popescu, Victoria Stoiciu, cu totii cadre ale scolii trotkiste deghizate sub diverse falduri. Prof. univ. dr. Radu Baltasiu, Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Director al Centrului European pentru Studii in Probleme Etnice al Academiei Romane demonteaza “studiul” mincinos, raspandit de mass media de aceeasi sorginte ca si Fundatia Soros, de la Bucuresti si Chisinau.
Studiul Fundatiei Soros despre ”Republica Moldova în conştiinţa publică Românească” este doar un produs ideologic inexact
Studiul lansat de Fundatia Soros,”Republica Moldova în conştiinţa publică Românească” are o serie de inexactităţi pe care le-am numit „de fond” şi „concrete”. Problemele de fond trimit la plasarea precară a lucrării în logica ştiinţei, mai cu seamă în raport cu sociologia. Chestiunile concrete sunt detalii care completează, ilustrează sau sunt consecinţe ale erorilor de fond. Sscopul materialului nu este acela de a contribui la cunoaşterea problematicii Basarabiei, ci de a plasa nişte concluzii prefabricate în spaţiul public din România, folosind prestigiul „cercetării ştiinţifice” şi pe cel al Fundaţiei sub girul căruia acesta a fost produs.
Inexactităţi de fond
Titlul: „Republica Moldova în conştiinţa publică românească”. Acesta pleacă de la premisa că un produs ideologic poate fi identificat şi măsurat în conştiinţa unor comunităţi mari. Nu orice fapt social pătrunde în conştiinţă. Republica Moldova este un produs ideologic, al geopoliticii expansionare ruseşti spre Gurile Dunării şi Strâmtori. Ca produs ideologic este un produs superficial. Logica ideologiilor este alta decât aceea a comunităţilor. Avem sociologii diferite. Eventual, ar fi putut fi cercetată „Republica Moldova în discursul public din România” – şi astfel am fi avut acelaşi nivel de adâncime al realităţilor: şi Republica Moldova şi discursul public aparţin în bună măsură dimensiunii ideologice. Din acest punct de vedere, studiul îşi proclamă propriul impas prin titlu.
Metodologic. Studiul conţine o serie întreagă de termeni neexplicitaţi. Pe lângă faptul că sunt neexplicitaţi sau insuficient lămuriţi, aceştia sunt încărcaţi deja cu tendinţe de răspuns, certificând orientarea ideologică a materialului, fapt care depăşeşte proporţiile admisibile într-un studiu sociologic. Iată, de pildă, cercetarea identifică unii respondenţi ca fiind „naţionalişti exclusivişti fermi”. Termenul trimite la o atitudine foarte complexă, cu cel puţin trei componente, fiecare având propria sa adâncime, depăşind cu mult cadrul unei simple variabile care ar trebui măsurată. Cum arată un asemenea om? Au realizatorii un profil psihosociologic? În orice cercetare se pleacă de la nişte ipoteze, se specifică populaţia. Desigur, ni se spune că au fost investigaţi adulţii din România, în cadrul unui eşantion reprezentativ. Numai că materialul face referire la o anume parte a populaţiei, cei care sunt „mândrii” şi „naţionalişti” pe o scală foarte aproximativă între „exclusivist” şi „detaşat”. În consecinţă, o fi populaţia aleasă aleatoriu, dar studiul este interesat „de o anume populaţie”, nu în general. În raport cu structurarea acesteia nu se spune nimic. Studiul instituie împărţirea populaţiei în profiluri psihosociologice în afara oricărui argument, ceea ce este de natură să pună sub semnul întrebării neutralitatea, mai exact deontologia acestuia.
Studiul împarte arbitrar (fără argument) populaţia investigată în „români” şi „locuitori ai statului vecin” şi aceasta este o altă eroare de fond. În timp ce populaţia din România are caracter etnic, cea de la Nistru este lipsită de caracter etnic. Studiul compară un popor cu o populaţie, ceea ce este imposibil şi, în plus, analizează fenomene de substrat, la nivelul conştiinţei, folosind instrumente inadecvate sau rău explicitate.
Teoretic: separarea de valoare dintre „naţionalismul etnic” şi „naţionalismul civic”, considerând că „naţionalismul etnic” este rău iar „naţionalismul civic” este bun. (p.26)
a) În primul rând, această distincţie este una teoretică şi este relativ recentă, fiind discutată, la sfârşitul sec. al XX-lea, de Gellner şi Anthony Smith.
b) Este cert că „normalul” la care au ajuns comunităţile poate să difere de ceea ce cred unii teoreticieni. „Normalul” este intrinsec comunităţii şi, de regulă, nu poate fi instituit de cercetători care, mai mult, nu au nici o autoritate morală să se transforme în judecători ai popoarelor.
c) Eroarea cea mai serioasă a acestui studiu este emiterea de judecăţi de valoare și utilizarea unei etichetări: naţionalismul etnic nu este bun, naţionalismul civic este bun. Conform literaturii de specialitate, caracteristicile etnico-naţionale sunt rezultatul împrejurărilor istorice şi al caracteristicilor antropologice specifice, nu pot fi judecate ca fiind bune sau rele. În al doilea rând, chiar dacă Estul ar fi caracterizat de „naţionalismul etnic”, acesta în nici un caz nu este întemeiat pe excludere, ci pe tradiţia populară, spre deosebire de „naţionalismul civic” de tip occidental creat de sus în jos, de tip birocratic, de stat. Tradiţia populară fixează comunităţile în cadrul lor simbolic prin apropiere, nu prin excludere. Singurele forme de excludere sunt de tip politico-ideologic şi acestea au fost introduse de politica de rusificare forţată începută de ţarism şi continuată brutal de URSS, pentru a fi reluată sub regimul Voronin. În plus, naţionalismul civic poate fi el însuşi foarte exclusivist, dacă este să ne amintim de Masacrul hughenoţilor de Sf. Bartolomeu (Franţa, 1572), Noaptea vitrinelor sparte (Germania 1938) până la deportarea în masă a romilor din Franţa (Sarkozy, 2010), sau, de ce nu, la distorsionarea pieţei europene a forţei de muncă prin interzicerea liberei circulaţii a muncitorilor din România şi Bulgaria într-o serie de state occidentale.
d) Studiul face referiri parţiale la contextul istoric al analizei, acesta fiind a treia mare eroare teoretică. Naţionalismul civic a fost soluţia organică a Vestului la problemele constituirii unei identităţi naţionale. Naţionalismul etnic în Est a fost soluţia potrivită identităţii naţionale în alt context. Mai mult decât atât, ambele tipuri nu există separat decât în teorie, de-a lungul timpului luând forme comune adeseori. Pentru discuţie vezi autorii citaţi, în special Smith, „National identity”. Generalizarea operată de autorii studiului, conform căreia „de regulă naţionalismul etnic” este „discriminatoriu” (p.26) nu are nici un fel de suport teoretic în lucrarea citată şi nici un fel de argument în cuprinsul cercetării. Aşa de pildă, autorii ignoră afirmaţiile lui Smith cu privire la caracterul organic al naţionalismului etnic şi caracterul politic-birocratic al naţionalismului civic. Rezultă că doar naţiunile din est ar fi organice (demotice), ceea ce Smith numeşte „etnii verticale”, în timp ce Occidentul este alcătuit din naţiuni construite „lateral”, ca urmare a voinţei suveranilor. În consecinţă, caracteristicile pozitive atribuite „naţionalismului civic” în opoziţie cu „naţionalismului etnic” sunt incorecte atât din punct de vedere teoretic cât şi din punct de vedere istoric.
Cu un aparat teoretic deficitar, operaţionalizarea indicatorilor devine imprecisă. Ajungem la termeni greu de înţeles precum „mândrie naţională neexclusivistă moderată” care fac argumentaţia confuză. În acest fel, analiza pe marginea „atitudinii faţă de istorie” ajunge la concluzii comice: „naţionaliştii exclusivişti” consideră poporul român vinovat de pierderea Basarabiei în august 1940 (p.33), iar exemplele pot continua. Ideea este că dacă eşti naţionalist cum … dai vina pe propriul popor? Ce înseamnă să fii naţionalist dacă te raportezi prin … separare de propriul popor? Şi ce fel de sociologie este aceea în care se ajunge la a discuta despre „vina poporului” în raport cu un fapt politic punctual?
Contextul. Contextul este cadrul developării datelor descoperite, este fundalul în raport cu care lucrurile culese în teren au sens. Cadrul istoric este contextul obligatoriu în raport cu o astfel de cercetare. Contextul însă este denaturat. Ne vom referi la premise, cele care conferă precizie ulterioară argumentului: anexarea Basarabiei ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940 este prezentată ca „dezlipire a Basarabiei din componenţa României” (p.23). Sintagma denaturează istoria în sensul că elimină caracterul arbitrar şi agresor al geopoliticii ruseşti, plasând subiectul cercetării, „conştiinţa” publicului din România într-un cadru nefiresc de neutru. Neutralitatea contextului istoric are însă un scop, acela de a plasa naţionalismul românesc în partea negativă a sensului istoric şi de a dezincrimina bolşevismul de crimele sale. Eliminând agresiunea comunistă, reacţia naţională românească este prezentată de autorii studiului ca „derapaj pro-unionist.” Aceasta este o ultimă dovadă a caracterului ideologizat al acestui studiu, care-l trimite în derizoriul altor sensuri, probabil în geopolitica intereselor străine în această parte de lume.
Concret
1. Problema: „Cât de prezentă este RM în conştiinţa publică românească”? – p.7. Dar dacă în conştiinţa românească e Basarabia, și nu RM? Cum au ales unul in locul celuilalt? Se preinstituie un reper ideologic care este de natură să distorsioneze grav cercetarea. Problema nu este negarea existenţei oficiale a R. Moldova, ci a existenţei sale în conştiinţa publică. Se insinuează că dacă în conştiinţa publică R. Moldova are altă reprezentare decât cea a unui stat cu existenţă separată, publicul ar fi „naţionalist”, deci retrograd.
2. „Atitudinea faţă de naţionalism” – trebuie să avem atitudine faţă de naţionalism? Naţionalismul el însuşi este o atitudine. (p.8)
3. Separarea dintre români şi „locuitorii ţării vecine” p.8, sau „cetăţenii statului vecin”. Acesta este obiectivul cercetării: ce cred românii despre „locuitorii ţării vecine”. Locuitorii țării vecine sunt o etnie (nouă)?
4. Studiul propune „o rectificare” în relaţia dintre România şi Basarabia (p.8). „Rectificare” prin scoaterea ingredientului naţional, care devine negativ, „naţionalism” sau fără identitate, devin „locuitorii ţării vecine”.
5. Raportul omite esenţa relaţiilor dintre cele două teritorii. Mai întâi abstractizează spaţiile numindu-le state. Apoi identifică sursa răului în România, la „români”, în relaţie cu altă identitate pe care o lipseşte de conţinut: când se referă la românii basarabeni le spune „locuitorii statului vecin”.
6. O altă instanţă a reificării este termenul de „mobilitate”. – p.9. În loc să facă trimitere la „reluarea relaţiilor artificial întrerupte între membrii aceluiaşi popor”, raportul foloseşte un termen reificat, abstract, fără conţinut, de „mobilitate a cetăţenilor”, omiţând esenţa etnic-unitară a celor două spaţii (România şi R. Moldova).
7. Încadrarea basarabenilor ca „imigranţi” (p.10) în România denotă încă odată situarea cercetării în cercul preocupărilor care pune problema în afara ideii de românitate şi românesc. În plus, developează o altă eroare metodologică: nu poţi opera la nivelul conştiinţei colective căutând lucruri exterioare, în cazul nostru „imigranţi”. La nivelul conştiinţei se înregistrează fapte, lucruri, procese intime, în cazul nostru ar fi trebuit căutaţi basarabenii. La nivelul conştiinţei avem mitologia străinului, ceea ce nu e cazul nostru, imigrantul situându-se la nivelul discursului public.
8. O altă eroare metodologică constă în căutarea Basarabiei printre „formele de consum media” (p.15). Se face confuzie între educaţie şi mass-media. Basarabia este parte a educaţiei naţionale. Cum ştim foarte bine, mass-media nu este parte a acestui proces, dimpotrivă, cum bine arată autorii, mass-media este parte a culturii de consum, care este altceva decât cultura educaţională. În consecinţă, Basarabia, sau cum spun autorii, „Republica Moldova” nu este căutată unde trebuie. Totodată, cultura este mai mult decât informare, este cunoaştere împărtăşită, care are legătură cu un cadru de tip colectiv care scapă complet metodologiei studiului. Din acest punct de vedere, cercetarea ar fi trebuit să aibă cu totul alte variabile. Rezultă că fidelitatea lucrării, dacă măsoară ceea ce îşi propune, lasă foarte serios de dorit.
a. Aşa de pildă, faptul că 57,5% dintre locuitorii din România „sunt dezinteresaţi în legătură cu subiectul RM” nu face decât să certifice eroarea metodologică: românii, ca orice mare colectivitate etnică, nu au decât interese colective identitare. Marile comunităţi nu au „agende” şi nici nu sunt interesate de ideologii sau alte fenomene de suprafaţă. În consecinţă, românii ca şi colectivitate nu pot fi interesaţi de Republica Moldova. Ar fi fost cu totul alta situaţia dacă ar fi fost întrebaţi de „fraţii lor basarabeni”, este o diferenţă ontologică, acolo este locul unde se află comunitatea. (p.20)
b. Tot aici, o altă eroare de exprimare, de astă dată cu „utilitate” manipulatorie: tabelul 3 se numeşte „Populaţia României în funcţie de nivelul de cunoaştere şi interesul faţă de subiectele referitoare la Republica Moldova”. Subiectele referitoare la Republica Moldova reprezintă cu totul altceva decât „receptivitatea sau dezinteresul în legătură cu subiectul RM”. Faptul că românii pot fi dezinteresaţi de subiectul RM, să zicem ca actuală denumire a unui teritoriu care, în bună măsură, se suprapune cu fosta provincie Basarabia înseamnă ceva, iar dezinteresul faţă de subiectele referitoare la RM cum ar fi, de pildă, grindina sau vizita lui Moş Crăciun în RM, reprezintă cu totul altceva.
9. Etichete care metodologic construiesc tendinţe: „grupul naţionalişti exclusivişti”, „grupul celor care se distanţează de orice formă de mândrie naţională” (p.20). Prin „tendinţă” înţelegem de fapt prejudecată şi etichetare ideologică. Avem astfel „o populaţie bună” („cei care se distanţează de orice formă de mândrie naţională”) şi „o populaţie rea” („naţionalişti exclusivişti”). Este inadmisibil metodologic să construieşti o cercetare pe variabile prin a căror măsurătoare să îţi susţii ipotezele dar pe care îţi propui într-o cercetare ulterioară să le validezi: „Asumăm – dar acest lucru rămâne să facă subiectul unor cercetări calitative mai aprofundate – că în cazul naţionaliştilor exclusivişti toleranţa faţă de utilizarea de către locuitorii RM a unor regionalisme sau cuvinte din limba rusă în limbajul curent este considerată un soi de „atentat” la identitatea limbii române, despre care probabil au o viziune la fel de exclusivistă şi puristă ca şi despre naţiune. În viziunea naţionaliştilor exclusivişti, orice element alogen trebuie exclus şi, prin consecinţă, dacă nu poate fi exclus, se redefineşte şi se pune în chestiune categoria generală din care elementul alogen face parte – graiul sau dialectul în cauză.” (p.38)
10. Operaţionalizarea termenilor (pp.26-27) de „naţionalism exclusivist ferm”, „naţionalism de distanţare ferm”, de „mândrie naţională neexclusivă fermă” trimite la o teorie a naţionalismului, respectiv a uneia a „mândriei naţionale”. Am arătat la început că premisele privind naţionalismul sunt incorecte din punct de vedere teoretic şi inadecvate istoric. În consecinţă, operaţionalizarea lor ulterioară este inutilă: dacă teoria este inadecvată, variabilele sunt, inevitabil, inapte să măsoare realul. În ceea ce priveşte „mândria naţională”, acesta este un concept definit circular, „sunt mândru că sunt român”. Conceptualizarea circulară este o eroare elementară: nu putem defini un termen prin el însuşi. Din acest punct de vedere, termeni precum „mândria naţională neexclusivă reţinută” sunt pur şi simplu caragialeşti: complicaţi lingvistic, preţioşi în loc de conţinut şi ne-etici, ne-profesionali. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost corect definite, este greu de crezut că puteam „descoperi” Republica Moldova din conştiinţa românilor prin termenii de naţionalism şi mândrie, pentru că termenul este un construct ideologic în afara conceptului naţional sau de mândrie românească.
a. „Metodologia de definire a scalei naţionalismului” (tabel 2, p.27) nu are nici o legătură cu practica metodologică. Metodologia este calea prin care avem acces la date. Tabelul la care facem referire este o înşiruire de etichete care par ad-hoc, fără argument logic sau sociologic, care trimit la judecăţi de valoare, finalitate străină de cercetarea sociologică. În consecinţă, metodologia are un aparat argumentativ tot atât de restrâns ca şi teoria.
b. Scala reprezintă o ierarhizare a itemilor, a intensităţii numerice a acestora. Autorii nu ne lămuresc de care scală este vorba şi după ce criterii au ierarhizat itemii. Cum ierarhia există, înseamnă că cercetarea este orientată după umori personale sau, în cel mai fericit caz, este expresia unei ideologii nemărturisite, în care naţionalul este „rău”, iar îndepărtarea de el este „bună”.
11. „Cu cât scade gradul de naţionalism, cu atât creşte ponderea celor cu studii medii sau superioare” (p.29). În acelaşi timp, ni se spune că o bună parte dintre tinerii între 18-24 de ani ar fi marcaţi de o „mândrie neexclusivistă reţinută” (p.29). În final, aflăm că „tinerii până în 34 de ani sunt mai degrabă supra-reprezentaţi în interiorul grupurilor cu un naționalism foarte jos – mândrie naţională reţinută sau deloc”. Rezultă că acestor tineri nu prea le place fie să fie români, fie limba română, fie nu prea se simt mândrii că sunt români sau nu prea sunt preocupaţi „de România”, în termenii tabelului 2 de la p. 27. Dincolo de strania exprimare a corelaţiei dintre naţionalism şi educaţie, ajungem la concluzii imposibile din punct de vedere sociologic: cum identitatea naţională este un atribut obligatoriu al insului, ar rezulta că tinerii intervievaţi nu au identitate naţională, ceea ce este absurd.
12. Foarte curioasă întrebarea „Dumneavoastră personal în ce măsură sunteţi de acord cu următoarele afirmaţii?” cu posibilitatea de răspuns: „O soluţie pentru unirea României şi a Republicii Moldovei ar putea fi federalizarea ţării, cu o autonomie substanţială pentru Moldova” (p.98). Se developează astfel o preocupare mai prozaică a autorilor, care coincide cu planul rusesc mai vechi, lansat din vremea guvernării lui Putin în Rusia, în 2004, aşa-numitul „plan Belkovski”, privind federalizarea R. Moldova.
***
Teoria, metoda sunt cele mai importante componente ale ştiinţei. Substituirea judecăţii de realitate cu judecata de valoare, dezetnicizarea în studiu a populaţiei dintre Prut şi Nistru, în condiţiile în care face obiectul unei cercetări privind conştiinţa naţională, plasarea inexactă a contextului istoric şi utilizarea prin omisiune a analizei lui Smith privind cele două tipuri de naţionalism (civic şi etnic) sunt cele mai evidente erori de fond ale studiului.
În concluzie, cercetarea este inadecvat aşezată în raport cu noţiunea de naţionalism. Naţionalismul este considerat un rău social, ceea ce este o opţiune ideologică. Opţiunea ideologică este libertatea câştigată după 1989 însă, în ştiinţă, ideologia este filtrată prin teorii şi paradigme, se supune rigorilor metodologice.
Din punct de vedere ştiinţific, naţionalismul este sentimentul de devotament al insului faţă de o instanţă superioară sieşi şi a propriului grup de interese (Britannica).
Dacă autorii ar fi operat corect cu noţiunea consacrată a naţionalismului, inclusiv în formele sale „civic” şi „etnic”, ar fi avut, poate, acces la conştiinţa marii colectivităţi despărţite de Prut.
Prof. univ.dr. Radu Baltasiu, Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Director al Centrului European pentru Studii in Probleme Etnice al Academiei Romane
Sursa: http://roncea.ro/2011/05/17/fundatia-soros-ataca-patriotismul-basarabenii-si-romania-printr-un-studiu-fals-si-ticalos-soros-si-gds-primii-vectori-ai-legitimarii-limbii-si-poporului-moldovenesc-dupa-1989/
