Mihai Ghimpu, presedintele interimar al Moldovei: Cel mai important pentru noi este astazi Alianta, iar alegerile anticipate inseamna sfarsitul ei

Mihai Ghimpu

Foto: HotNews.ro

Alegerile anticipate in Republica Moldova ar insemna sfarsitul Aliantei pentru Integrarea Europeana (AIE) si, mult mai important, o stopare a reformelor economice, crede presedintele interimar Mihai Ghimpu. Intr-un interviu acordat HotNews.ro, el spune ca nu-si doreste o confruntare cu Comisia de la Venetia, privind opinia acesteia referitor la modalitatea de schimbare a Constitutiei, insa nu vede rostul "jocului de-a politica" prin alegeri anticipate. Scaderea PL in sondaje este cauzata de romanismul declarat al partidului, a mai spus Ghimpu, care a vorbit si despre reunirea Romaniei si R. Moldova.

• Destramarea AIE se produce daca vor avea loc alegeri anticipate, a spus presedintele Ghimpu. Atunci gata, fiecare se va gandi la viitorul parlament. Pe mine nu ma intereseaza viitorul meu mandat, ce functie voi avea. Pe mine ma intereseaza sa folosim situatia actuala pentru ca statul si cetatenii sa castige. De-acum ramane la aprecierea cetatenilor si, din pacate, ei nu constientizeaza intotdeauna lucrurile. Ei acum vor sa bea lapte cu toate ca nu au vaca acasa.
• Despre riscul ca partidele Aliantei sa piarda voturi din cauza masurilor nepopulare si revirimentul comunistilor: Exista riscul ca partidele Aliantei sa piarda voturi in anticipate, din cauza unor masuri nepopulare care trebuie luate, si de-asta nu sunt de acord cu ele (n.r. alegerile). Noi ne-am asumat aceste reforme. Eu chiar am spus ca daca sugestia europeana era schimbarea constitutiei prin anticipate si nu prin referendum, trebuia sa ne spuna si am fi elaborat altfel memorandumul cu FMI. Am fi zis ca vom incepe reformele, dar peste doi ani de zile, dupa ce am fi trecut de anticipate, am fi ales presedintele.

• Comunistii nu mai au sanse sa revina la putere. Vom mari posibilitatea cetatenilor de peste hotare sa voteze si acolo comunistii au luat foarte putine voturi, mecanismele lor nu mai functioneaza, nu mai au parghii administrative.

• Daca avem posibilitatea sa evitam alegerile de ce sa ne ocupam de politica atunci cand noi trebuie sa rezolvam alte probleme: sa ridicam economia, sa incepem relansarea ca sa crestem nivelul de trai al populatiei. Nu mi-e frica de alegeri, ca vom lua cu un mandat-doua mai putin, nu asta e problema. Oricum Alianta s-ar reface, doar daca cineva dintre noi tradeaza si se duce cu comunistii nu va fi asa. Altfel, nu vom face decat sa stopam procesul de reforma prin alegeri si de-asta sunt impotriva lor. Fiindca trebuie sa folosim momentul.

• Scaderea Partidului Liberal in sondaje: In R. Moldova, un partid care spune transant ca e roman si vorbeste limba romana si e unionist nu prea are parte de aplauze. Asta e.
• Cel mai important pentru noi este astazi Alianta, pentru ca alegerile anticipate inseamna sfarsitul Aliantei. (...) Si este foarte important sa mentinem increderea pe care cetatenii o au in Alianta, o incredere pe care foarte greu am castigat-o.

Presedintele Mihai Ghimpu asigura ca reformele vor trebui continuate cu anticipate sau fara ele, din cauza memorandumului cu FMI. Iar de reformele facute depinde si venirea investitorilor straini, de care Moldova are foarte mare nevoie. El a facut o invitatie investitorilor romani de a face afaceri in R. Moldova, argumentand prin forta de munca mai ieftina si o politica fiscala favorabila. "Si in al doilea rand, de ce sa nu construiesti o casa langa fratele tau?", a spus presedintele Moldovei.



Despre reunirea Romaniei si a Republicii Moldova:

• Aderarea Republicii Moldova in UE rezolva doar o singura problema: dispare hotarul intre noi si Romania, dar exista doua state, care au aceeasi piata, intre care exista libera circulatie. Unirea este altceva, este o problema pe care n-o poti realiza cu minciuna sau cu bata. Asta trebuie cetatenii sa inteleaga. Si daca vor vrea, n-o sa-i opreasca absolut nimeni sa se uneasca. Vom vedea, avem experienta celor doua Germanii.
• Reunirea se poate produce si in cadrul UE, si in afara ei. Poate cand vor vedea cetatenii ca intr-un an, doi, trei patru ca Uniunea Europeana e departe, se vor gandi ca mai bine devenim membri ai UE asa cum scriu unii politologi rusi, unindu-se cu Romania. Cetatenii analizeaza si, daca intr-o zi va exista un partid care sa vina cu un program care sa sustina unirea si cetatenii vor vota, atunci gata. In acest moment nu avem aceasta prioritate, prioritatea noastra a fost sa debarcam comunistii.

• Romania poate fi cel mai bun avocat al Moldovei la Bruxelles pentru ca vorbim aceasi limba, asta ne ajuta sa cunoastem mai repede mecanismele, procedura de aderare. In orice situatie cetateanul trebuie sa gaseasca cea mai usoara si cea mai scurta cale, iar pentru noi, spre UE, Romania e calea cea mai scurta.

Sursa: Hotnews

EVZ: ORAŞUL ŞI RANA: Istoria continuă să sângereze la Cernăuţi

ORAŞUL ŞI RANA: Istoria continuă să sângereze la Cernăuţi

Vlad Stoicescu Duminică, 14 Martie 2010

Treizeci de kilometri, 66 de ani şi o istorie cusută pe viu despart România de un oraş pierdut undeva la graniţa dintre uitare, neputinţă şi frustrare.

Astăzi, doar clopotele mănăstirilor sucevene mai anesteziază, din când în când, distanţa până la Cernăuţi. Dincolo de Vama Siret, peste întinderile Bucovinei, plutesc mii de fantome: 31 de litere ale unui alfabet aproape uitat, fagii tăcuţi din Codrii Cosminului, domnitorii vechii Moldove şi nişte secole sudate de crucile ruginite pe care stau, împotriva timpului şi a timpurilor, nume româneşti.

Cernăuţiul e un oraş, o provincie şi o rană. A fost, pe vremuri, o poezie şi mai mult decât atât. I se spunea „mica Vienă” şi era al treilea oraş (ca populaţie) al României interbelice, după Bucureşti şi Chişinău. O universitate, zece cinematografe, opt consulate străine, unsprezece bănci, peste douăzeci de biblioteci şi douăsprezece spitale strâng, în cifre reci, povestea fascinantă a unuia dintre cele mai importante centre urbane din România monarhică.

În oraşul de astăzi, capitala provinciei cu acelaşi nume, istoria aceasta se rosteşte şoptit. Cernăuţiul a aniversat, în 2008, 600 de ani de la prima atestare documentară a aşezării, printr-un hrisov emis de Alexandru cel Bun. Fondatorul a fost uitat (oamenii locului îi zic Olexandr Dobryi), actul domnesc respiră în prezent aerul unui muzeu din Moscova, iar în România despre Cernăuţi se mai vorbeşte doar la extreme: cu patos şi cu resemnare.

“Acasă” se rosteşte în şoaptă

La treizeci de kilometri de Vama Siret, „mica Vienă” e paradoxul perfect. Un oraş străin, trăindu-şi viaţa pe malul Prutului, plătind nesfârşitul tribut unei istorii-bisturiu. Şi totuşi, la Cernăuţi, vorbind româneşte, rişti oricând să fii înţeles. Aproape 20% din populaţia acestui oraş cu 250.000 de locuitori are rădăcini româneşti.

Recensămintele Kievului vor trage, oricând, cifra aceasta în jos: aici, românii şi moldovenii sunt atât de diferiţi încât vor fi încadraţi mereu în categorii etnice diferite. Atât de diferiţi încât până şi Eminescu e la Cernăuţi un clasic în două literaturi: cea românească şi cea moldovenească. Atunci când, vreme de şase secole, stai la răscrucea marilor interese, reinterpretările nu mai miră.

Ceva doare însă la Cernăuţi mai tare. România i-a uitat pe etnicii de aici. A făcut-o, mai întâi, din raţiuni de stat. Continuă astăzi să o facă din motive neclare pentru miile de oameni cu buletin ucrainean şi rădăcini dincolo de Siret. Pentru Bucureşti, ei sunt doar nişte străini. Au nevoie de vize şi de un întreg proces juridic care să le valideze dreptul de a trece linia spre ceea ce încă numesc „acasă”.

MATEMATICA DESTINELOR

Şase secole. Şi o înmormântare: amintirile

Arhitectural, Cernăuţiul este, fără a abuza de epitete, un oraş impecabil. Centrul vechi al Bucureştiului e doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor de aici. Cele şase secole pe care oraşul le-a aniversat în 2008 şi-au lăsat amprenta: o istorie fabuloasă, dată pe repede înainte în secolul de dominaţie habsburgică, plus sumele consistente investite în urmă cu doi ani pentru renovarea faţadelor îngălbenite de vreme. Din punctul acesta de vedere, Ucraina poate oferi oricând o lecţie României.

Mai mult, deşi de la distanţă s-ar putea crede atlfel, toleranţa nu e un cuvânt uitat în Cernăuţiul de astăzi. Oraşul e un amalgam de culturi, iar oamenii au învăţat pe de rost reţeta convieţuirii paşnice. Probleme apar în provinciile din vecinătatea Cernăuţiului, mai ales la Ternopol, acolo unde grupările naţionaliste au o ură genetică faţă de tot ceea ce etichetează ca fiind un pericol la adresa statalităţii Ucrainei. La Cernăuţi însă, etnicii români nu visează la un buletin românesc, ci doar la eliminarea vizelor.

În rest, se mulţumesc cu micile relicve istorice, cicatrici ale timpului trecut pe trupul unui oraş care, deşi străin, nu şi-a pierdut de tot memoria. În capătul dinspre Piaţa Centrală (fostă Piaţa Unirii) a oraşului, strada Olga Kobyleanska (fostă Iancu Flondor, pe care cernăuţenii cu origini româneşti preferă să o numească Strada Domnească) e flancată de o clădire. Pe laterale, în fier forjat, scrie cu litere de-o şchioapă: BCR.

Pe străzile încâlcite care duc spre Universitatea din Cernăuţi (fosta Reşedinţă Mitropolitană), călătorul atent poate citi, pe suprafaţa metalică a gurilor de canal, inscripţii familiare: „societatea română”. În contrapartidă, Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuţi în prezenţa familiei regale, a dispărut de mult din Piaţa Centrală, iar în locul său se ridică astăzi statuia lui Taras Şevcenko, poetul naţional al Ucrainei.

Ceva a rămas însă pe loc, nu departe de zona centrală a oraşului, la fosta Reşedinţă Mitropolitană. Aici, pe 28 noiembrie 1918, într-o sală îmbrăcată în marmură, Bucovina se unea cu România.

CAP ŞI PAJURĂ

Armele identităţii: universitatea şi limba

Clădirea care găzduieşte Universitatea din Cernăuţi este o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale oraşului. Complexul architectural a fost ridicat între 1864 şi 1882, sub îndrumarea cehului Josef Hlavka. La vremea respectivă a fost cel mai costisitor proiect al Imperiului Austro-Ungar, înghiţind 1.7 milioane de guldeni.

Curtea interioară e încercuită de clădiri pe trei laturi, dispunerea conţinând în centru Palatul Mitropolitan, în stânga Biserica celor Trei Ierarhi şi clădirea care astăzi găzduieşte Catedra de Filologie Română, iar în dreapta vechea Casă Parohială (cu un acoperiş absolut superb, ornat în stil bucovinean, şi un turn cu ceas care stă mărturie pentru istoria de toleranţă a oraşului – pe cupola sa tronează o cruce, iar la baza ei, de jur împrejur, e Steaua lui David).

La origini reşedinţă a mitropoliţilor, complexul academic de astăzi e dovada neclintită a luptei pentru identitate dintre români şi ucraineni din ultimii 150 de ani. În perioada interbelică, universitatea a purtat numele regelui Carol I şi, sub bagheta rectorală a istoricului Ion Nistor, se transformase în bastionul politicilor de românizare ale Bucureştiului. Istoria are însă şi revers: după cel de-al Doilea Război Mondial, ucrainenii au aplicat aceeaşi metodă. Rezultatele se văd astăzi.

Citiţi şi:

La Cernăuţi realitatea se scrie cu litere chirilice | FOTOREPORTAJ

Sursa: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/889400/ORASUL-SI-RANA-Istoria-continua-sa-sangereze-la-Cernauti/

EUROVISION - România va fi reprezentata de Paula Seling şi Ovi (Playing With Fire) iar Basarabia de Sunt Stroke Project & Olia Tira (Run Away)

România va fi reprezentata la EUROVISION de Paula Seling şi Ovidiu Cernăuţeanu cu piesa Playing With Fire iar Basarabia de Sunt Stroke Project & Olia Tira cu piesa Run Away

"Jandarmul român” de ieri şi birocratul român de azi

„Fără interbelicul românesc, RM ar fi fost astăzi o Transnistrie mai extinsă..."

(Valentin Mândâcanu)

Ziarul TIMPUL a readus salutar în dezbaterea publică, direct sau indirect, două teme cruciale pentru modul de abordare a relaţiilor dintre cele două maluri ale Prutului. Pe de o parte, recuperarea şi revizuirea memoriei interbelice a acestei relaţii („palma jandarmului" versus „glonţul sovietic").

Pe de alta, dificultăţile inadmisibile ce apar astăzi în funcţionarea eficace a relaţiei Bucureşti-Chişinău (cazul Acordului de mic trafic). Aparent disparate, cele două problematici sunt periculos de apropiate. Nu doar pentru că vor fi puse, abuziv, în paralel de către cei care nu vor ca relaţiile moldo-române să funcţioneze senin, dar şi pentru că, indirect, favorizează astăzi perpetuarea unor clişee - mai periculoase decât cele de ieri - despre prestaţia Bucureştiului în stânga Prutului. Dar să le luăm pe rând.

Resurecţia unei mize

Activitatea Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din RM, numită şi „Comisia Ghimpu", repune pe tapet o temă esenţială, mereu trecută în penumbra dezbaterilor de partea oficială sau oficioasă a istoriografiei de extracţie sovietică de la Chişinău - atrocităţile comise de regimul comunist de ocupaţie. Recentele apariţii în presă ale unor voci autorizate ce vorbesc despre numărul real al basarabenilor care au decedat prin înfometare, au fost deportaţi sau executaţi (peste 300 de mii) nu pot fi ignorate sau trecute cu vederea. În plus, istoria recentă a acestui spaţiu va trebui serios reevaluată, indiferent cât de persistentă rămâne în mentalul public „palma jandarmului român". Chiar şi pentru acei care încă se încăpăţânează să creadă în ea neclintit, dilema ridicată de Constantin Tănase în ceea ce priveşte consecinţele ocupaţiei sovietice rămâne imposibil de evitat: „Voi ce aţi fi preferat - o palmă sau un glonte în cap?... Să nu uităm niciodată: palma jandarmului român a salvat de la moarte sute de mii de basarabeni". Fie şi numai din această perspectivă (care a primit, de altminteri, o nuanţare ulterioară chiar în paginile aceluiaşi cotidian), reevaluarea celui mai puţin discutat interval istoric din spaţiul dintre Prut şi Nistru va trebui făcută.

Apostoli, aventurieri, pedepsiţi

Nu e cazul să reluăm aici lucruri deja discutate. Dar câteva chestiuni rămân esenţiale pentru conturarea unui cadru just, în care discuţia despre interbelicul românesc trebuie purtată. Moştenirea ţaristă lăsa în 1918 o Basarabiei cu o populaţie preponderent ţărănească: 13% urban, 87% rural, iar dintre cei 56,2% de români, doar 31,5% trăiau în oraşe. Gradul de alfabetizare al provinciei era extrem de redus, procentul cel mai mic fiind al românilor. Compatibilizarea instituţională a fost problema cea mai dură cu care s-a confruntat administraţia românească atunci. Funcţionarii treceau greu Prutul, iar cei din Basarabia, urmaşii vechiului regim, boicotau masiv iniţiativele Bucureştiului şi refuzau să vorbească altă limbă decât rusa. În aceste condiţii, trei sunt tipurile de „administratori" care ajung în Basarabia după 1918: apostolii, aventurierii şi pedepsiţii.

Apostolatul îl fac, înainte de toate, dascălii. Numărul şcolilor primare din Basarabia a crescut simţitor după Unire, iar despre acest fenomen au scris frumos şi competent istoricii de la Chişinău. Un absolvent de Sorbona, de pildă, în calitate de „luptător" şi „intelectual", vroia să predea italiana şi franceza în Basarabia pentru a aduce românii rusificaţi şi burghezia rusă mai aproape de limba şi cultura română, latină ca fond. Proiectul educaţional declanşat şi derulat de apostoli peste Prut a fost de succes: sintagma „şcoală la români" s-a bucurat de consideraţie o perioadă lungă, chiar şi anii '50-'60 în ceea ce devenise RSSM.

Aventurierii sunt categoria inevitabilă în acele circumstanţe. Fără să ştie mare lucru despre ce se petrece acolo, cu o mentalitate de conchistadori, de colonişti imperiali în Africa (sintagma s-a folosit explicit), se duc în Basarabia şi încearcă lovituri spectaculoase. Numărul lor nu este însă semnificativ, iar fenomenul dispare treptat după câţiva ani. Pedepsiţii Vechiului Regim care ajung în Basarabia sunt categoria cea mai popularizată de istoriografia sovietică (apoi moldovenistă). Trimiterea funcţionarului public, a soldatului sau jandarmului în Basarabia pentru incompetenţă sau încălcarea regulamentelor era o practică frecventă în epocă. Nu erau de fiecare dată sau obligatoriu rău intenţionaţi, dar nu vroiau sau nu ştiau ce să facă. Lipsa de comunicare şi de înţelegere a zonei sau excesul de zel sunt cauze care trebuie să fie şi ele cuantificate în conturarea unei imagini nu tocmai favorabile şi, ulterior, abundent manipulată ideologic.

Primul proiect european de modernizare

Dacă înainte de 1918 nu exista nicio şcoală românească, după 1918 s-a produs o adevărată „revoluţie culturală", după cum avea să spună Alexandru Boldur. Numărul şcolilor creşte sensibil, astfel că, în ianuarie 1939, existau 2718 şcoli, cu 7581 de învăţători şi 346.747 copii. Progresul industrial a fost evident şi aici: dacă înainte de război existau 207 stabilimente industriale care produceau 250 milioane de lei; în 1932 existau deja 213 fabrici care produceau 800 milioane de lei. S-au înfiinţat bănci: Banca Basarabiei (1920) cu sucursale peste tot; Banca Dacia, Banca Românească, Banca Uniunea Română, Banca Iaşilor, Banca Viticolă a României, Banca Moldova etc. Comerţul s-a dezvoltat şi el: în 1938, existau peste 20.576 de firme individuale şi comerciale, dar structura etnică s-a păstrat: 5209 româneşti (17%), 8136 evreieşti şi 5584 de alte naţionalităţi. Înapoiata provincie ţaristă a Basarabiei avea să resimtă cel mai puternic şocul proiectului de modernizare derulat la scara României Mari în domeniul comunicaţiilor şi al transportului. După război exista în Basarabia o cale ferată deplorabilă (plus ecartament diferit de cel românesc, la fel ca şi astăzi). Progresul a fost evident şi cuantificabil. În 1919, drumul Galaţi-Chişinău se făcea în 19 ore - în 1938 se făcea în opt ore; dacă, înainte de război, în Basarabia circulau 29 de locomotive, în 1920 circulau 130. România a fost printre primele ţări din lume care a folosit transport aerian, în Basarabia construindu-se trei aeroporturi - la Chişinău (1921), Cetatea Albă (1935) şi Ismail (1935).

Pleacă jandarmul, vine funcţionarul?

Paradoxal, dar tocmai când reevaluarea ocupaţiei sovietice deschide uşile unei dezbateri oneste despre intervalul interbelic, apare o miză nouă, care oferă doritorilor de a bloca respectivele reevaluări şi dezbateri muniţie nesperată. În locul „jandarmului român" de ieri va fi aşezat, tacit sau explicit... „birocratului român" de astăzi. Şi el va deveni, pentru perpetuatorii de ieri ai mitului ocupaţiei româneşti, chintesenţa dezinteresului, a dispreţului şi a lipsei de consideraţie a Bucureştiului faţă de basarabeni! Asta este miza reală a bâlbelor inexplicabile ale unor decidenţi din România în ceea ce priveşte, de pildă, gestionarea Acordului de mic trafic la frontieră. Dar este un subiect la care vom reveni cu alt prilej.

Dan Dungaciu, Timpul

Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Mihai Ghimpu: "Vorbim limba română!"

Foto: wikimedia.org

Mircea Snegur, Petru Lucinschi, foști președinți ai R. Moldova, și Mihai Ghimpu, președinte interimar al țării, au căzut de acord în cadrul unei emisiuni televizate de la Jurnal TV că vorbesc limba română.

În același timp, președintele țării din perioada anilor 1996-2001, Petru Lucinschi, afirmă că discuțiile despre limbă de la ora actuală nu indică decât faptul că am rămas cu mentalitatea de 20 de ani în urmă.

"Trebuie să analizăm realitățile zilei de astăzi. Dacă vom organiza un referendum cu privire la modificarea limbii din Constituție, vom avea rezultatul așteptat?", s-a întrebat al doilea președinte al R. Moldova, lăsând să se înțeleagă că discuțiile despre limba vorbită nu sunt o prioritate, iar organizarea unui referendum s-ar putea să arate alte rezultate decât cele așteptate.

Sursa: UNIMEDIA cu referire la JurnalTV

Moldovenii vor ca Porumboiu să le lucreze pământul

Foto: cotidianul.ro

Prezent în România, Valeriu Coşarciuc, ministrul Agriculturii din Republica Moldova, a declarat că îi va propune omului de afaceri Adrian Porumboiu, finanţatorul FC Vaslui, să investească în agricultura de peste Prut, scrie cotidianul.ro.

„M-am întâlnit zilele trecute la Vaslui cu domnul Porumboiu şi i-am propus să investească în agricultura din Republica Moldova. Va veni pe 11-12 martie la noi şi îi vom propune câteva obiective care ar putea fi cumpărate”, a declarat Coşarciuc în cadrul întâlnirii cu Mihail Dumitru, ministrul român al Agriculturii.

Acesta a mai adăugat că doreşte să elimine restricţia potrivit căreia doar rezidenţii Republicii Moldova pot cumpăra terenuri agricole, care au preţuri mai mici decât cele din România, de 1.000 de dolari pe hectar.

„Rămâne să merg săptămâna viitoare în Republica Moldova și să văd despre ce este vorba.
Publicitate

A fost zilele trecute pe la mine (n.r. - ministrul Agriculturii, Valeriu Coșarciu), a vizitat fermele de vegetale, fabrica de lapte și i-a plăcut. De ce să nu investesc în Moldova? Trebuie să analizez propunerea, pentru că au un potențial agricol destul de bun, dar nu e exploatat. Mai multe nu pot să vă spun până nu întorc vizita. La fotbal pot zice orice, nu și în afaceri”, a declarat pentru cotidianul.ro Adrian Porumboiu.

Patronul FC Vaslui are 50.000 de hectare pe care le lucrează în estul ţării şi controlează grupul agricol Racova, care cuprinde firmele Comcereal Vaslui, Racova, Ulerom, Ilvas, Agrocomplex, Mopan, Agro, Comprest şi Comguard.

Sursa: Cotidianul.ro