 |
| ||||
|
Astăzi, doar clopotele mănăstirilor sucevene mai anesteziază, din când în când, distanţa până la Cernăuţi. Dincolo de Vama Siret, peste întinderile Bucovinei, plutesc mii de fantome: 31 de litere ale unui alfabet aproape uitat, fagii tăcuţi din Codrii Cosminului, domnitorii vechii Moldove şi nişte secole sudate de crucile ruginite pe care stau, împotriva timpului şi a timpurilor, nume româneşti.
Cernăuţiul e un oraş, o provincie şi o rană. A fost, pe vremuri, o poezie şi mai mult decât atât. I se spunea „mica Vienă” şi era al treilea oraş (ca populaţie) al României interbelice, după Bucureşti şi Chişinău. O universitate, zece cinematografe, opt consulate străine, unsprezece bănci, peste douăzeci de biblioteci şi douăsprezece spitale strâng, în cifre reci, povestea fascinantă a unuia dintre cele mai importante centre urbane din România monarhică.
În oraşul de astăzi, capitala provinciei cu acelaşi nume, istoria aceasta se rosteşte şoptit. Cernăuţiul a aniversat, în 2008, 600 de ani de la prima atestare documentară a aşezării, printr-un hrisov emis de Alexandru cel Bun. Fondatorul a fost uitat (oamenii locului îi zic Olexandr Dobryi), actul domnesc respiră în prezent aerul unui muzeu din Moscova, iar în România despre Cernăuţi se mai vorbeşte doar la extreme: cu patos şi cu resemnare.
“Acasă” se rosteşte în şoaptă
La treizeci de kilometri de Vama Siret, „mica Vienă” e paradoxul perfect. Un oraş străin, trăindu-şi viaţa pe malul Prutului, plătind nesfârşitul tribut unei istorii-bisturiu. Şi totuşi, la Cernăuţi, vorbind româneşte, rişti oricând să fii înţeles. Aproape 20% din populaţia acestui oraş cu 250.000 de locuitori are rădăcini româneşti.
Recensămintele Kievului vor trage, oricând, cifra aceasta în jos: aici, românii şi moldovenii sunt atât de diferiţi încât vor fi încadraţi mereu în categorii etnice diferite. Atât de diferiţi încât până şi Eminescu e la Cernăuţi un clasic în două literaturi: cea românească şi cea moldovenească. Atunci când, vreme de şase secole, stai la răscrucea marilor interese, reinterpretările nu mai miră.
Ceva doare însă la Cernăuţi mai tare. România i-a uitat pe etnicii de aici. A făcut-o, mai întâi, din raţiuni de stat. Continuă astăzi să o facă din motive neclare pentru miile de oameni cu buletin ucrainean şi rădăcini dincolo de Siret. Pentru Bucureşti, ei sunt doar nişte străini. Au nevoie de vize şi de un întreg proces juridic care să le valideze dreptul de a trece linia spre ceea ce încă numesc „acasă”.
MATEMATICA DESTINELOR
Şase secole. Şi o înmormântare: amintirile
Arhitectural, Cernăuţiul este, fără a abuza de epitete, un oraş impecabil. Centrul vechi al Bucureştiului e doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor de aici. Cele şase secole pe care oraşul le-a aniversat în 2008 şi-au lăsat amprenta: o istorie fabuloasă, dată pe repede înainte în secolul de dominaţie habsburgică, plus sumele consistente investite în urmă cu doi ani pentru renovarea faţadelor îngălbenite de vreme. Din punctul acesta de vedere, Ucraina poate oferi oricând o lecţie României.
Mai mult, deşi de la distanţă s-ar putea crede atlfel, toleranţa nu e un cuvânt uitat în Cernăuţiul de astăzi. Oraşul e un amalgam de culturi, iar oamenii au învăţat pe de rost reţeta convieţuirii paşnice. Probleme apar în provinciile din vecinătatea Cernăuţiului, mai ales la Ternopol, acolo unde grupările naţionaliste au o ură genetică faţă de tot ceea ce etichetează ca fiind un pericol la adresa statalităţii Ucrainei. La Cernăuţi însă, etnicii români nu visează la un buletin românesc, ci doar la eliminarea vizelor.
În rest, se mulţumesc cu micile relicve istorice, cicatrici ale timpului trecut pe trupul unui oraş care, deşi străin, nu şi-a pierdut de tot memoria. În capătul dinspre Piaţa Centrală (fostă Piaţa Unirii) a oraşului, strada Olga Kobyleanska (fostă Iancu Flondor, pe care cernăuţenii cu origini româneşti preferă să o numească Strada Domnească) e flancată de o clădire. Pe laterale, în fier forjat, scrie cu litere de-o şchioapă: BCR.
Pe străzile încâlcite care duc spre Universitatea din Cernăuţi (fosta Reşedinţă Mitropolitană), călătorul atent poate citi, pe suprafaţa metalică a gurilor de canal, inscripţii familiare: „societatea română”. În contrapartidă, Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuţi în prezenţa familiei regale, a dispărut de mult din Piaţa Centrală, iar în locul său se ridică astăzi statuia lui Taras Şevcenko, poetul naţional al Ucrainei.
Ceva a rămas însă pe loc, nu departe de zona centrală a oraşului, la fosta Reşedinţă Mitropolitană. Aici, pe 28 noiembrie 1918, într-o sală îmbrăcată în marmură, Bucovina se unea cu România.
CAP ŞI PAJURĂ
Armele identităţii: universitatea şi limba
Clădirea care găzduieşte Universitatea din Cernăuţi este o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale oraşului. Complexul architectural a fost ridicat între 1864 şi 1882, sub îndrumarea cehului Josef Hlavka. La vremea respectivă a fost cel mai costisitor proiect al Imperiului Austro-Ungar, înghiţind 1.7 milioane de guldeni.
Curtea interioară e încercuită de clădiri pe trei laturi, dispunerea conţinând în centru Palatul Mitropolitan, în stânga Biserica celor Trei Ierarhi şi clădirea care astăzi găzduieşte Catedra de Filologie Română, iar în dreapta vechea Casă Parohială (cu un acoperiş absolut superb, ornat în stil bucovinean, şi un turn cu ceas care stă mărturie pentru istoria de toleranţă a oraşului – pe cupola sa tronează o cruce, iar la baza ei, de jur împrejur, e Steaua lui David).
La origini reşedinţă a mitropoliţilor, complexul academic de astăzi e dovada neclintită a luptei pentru identitate dintre români şi ucraineni din ultimii 150 de ani. În perioada interbelică, universitatea a purtat numele regelui Carol I şi, sub bagheta rectorală a istoricului Ion Nistor, se transformase în bastionul politicilor de românizare ale Bucureştiului. Istoria are însă şi revers: după cel de-al Doilea Război Mondial, ucrainenii au aplicat aceeaşi metodă. Rezultatele se văd astăzi.
Citiţi şi:
La Cernăuţi realitatea se scrie cu litere chirilice | FOTOREPORTAJ
Sursa: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/889400/ORASUL-SI-RANA-Istoria-continua-sa-sangereze-la-Cernauti/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu