Fondul de aur al spiritualităţii unui neam îl creează limba, care e opera cea mai de preţ a unui popor - în limbă şi prin limbă i se reflectă istoria, felul de a fi, a cugeta şi a simţi. Conştient de faptul că numai o limbă dezvoltată poate să devină forţa motrice care duce spre civilizaţie şi propăşire, genialul Mihai Eminescu a militat pentru valorificarea eficientă a tezaurului limbii, sporindu-i potenţele şi valenţele semantice, stilistice etc.
Eminescu a depus o muncă titanică istovitoare pentru ca dulcele nostru grai să capete virtuţile limbilor celor mai civilizate naţiuni, incarnând cuvintelor o inegalabilă forţă sugestivă şi afectivă. Momentul acesta este plastic evidenţiat de către regretatul poet Nicolae Costenco: „Limba mea sfătoasă, /Creangă ce-a iubit-o /Şi-a înaripat-o- n vers Alecsandri, /Eminescu forma ţi-a desăvârşit-o /În cultura lumii spre a ne mândri”...
Ca să scoată în relief valoarea limbii, Eminescu afirmă: „Măsurariul civilizaţiei unui popor astăzi e o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic sentimente”. Căci, spune el în altă parte, „numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin... dacă în limbă nu s-ar reflecta caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ?”.
Cu mândrie vorbeşte poetul despre originea românilor şi a limbii lor, despre importanţa trecerii la alfabetul firesc al limbii: „Da, de la Roma venim, din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchile noastre gheboşite de bătrâneţe în literele de aur ale limbilor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile”. Apoi susţine: „În privinţa limbii româneşti Friedrich Diez (lingvist german care a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, publicând în 1836-1838 o gramatică a limbilor romanice în trei volume) are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a limbii româneşti, precum acele erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche slavonă şi combătute în acelaşi mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti”.
Citind tot felul de izvoare vechi şi noi, Eminescu a izbutit să pătrundă în străfundurile tainiţelor sufleteşti ale poporului român şi a rămas plăcut surprins de bogăţia şi frumuseţea graiului matern. Dăm citire unor gânduri care se potrivesc de minune şi pentru caracterizarea situaţiei în care zace limba română în RM: „Şi limba strămoşească e o muzică şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba. De fiecare cuvânt vechi se ţine un şir întreg de zicale, care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesea mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă, fără de nici o rânduială”. Sau: „Limba literară, nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de o rară frumuseţe. Multe texte bisericeşti şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor, încât e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării, nu talentului scriitorilor şi dezvoltării limbii”.
Şi întrucât a venit vorba de scriitori, trebuie remarcat şi faptul că Eminescu i-a apreciat înalt, văzând în ei pe cei „ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere”. Interesant vorbeşte poetul despre specificul limbii materne, privită în raport cu o altă limbă: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi, pe când parte traductibilă este comoara gândirii omeneşti în genere. Precum într-un stat ne bucurăm toţi de oarecare bunuri, care sunt ale tuturor şi ale nimănui - uliţe, grădini pieţe - tot astfel şi în republica limbilor sunt drumuri bătute, care sunt ale tuturor - adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească este o bună gospodină şi are multe de toate”. Susţinând adevărul că „limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”, Eminescu cere ca limbii în şcoală să i se acorde prioritate: „Studiul principal al unei şcoli rurale sau primare e limba...”.
Eminescu supune unei critici vehemente presa şi pe toţi acei care sunt datori de a se îngriji de destinul limbii, abuzul de termeni străini, arătând totodată cauzele principale şi unele soluţii: „Presa noastră - scrisă în mare parte într-o limbă cosmopolită, lesne de învăţat de către orice străin în câteva zile - e o presă naţională. Cu toate acestea, lucrarea ei zilnică asupra înţelegerii poporului şterge până şi rămăşiţele de originalitate ale graiului nostru străvechi... Dacă deschidem ziarul de ştiinţe naturale, de medicină, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limbă, primirea de termeni străini fără trebuinţă şi numai din lene de a căuta echivalentul românesc. Îşi poate închipui fiecare în ce stare e ameninţată să ajungă limba prin pretinşii oameni de ştiinţă. Cauza pentru care s-a lăţit atât de mult stricarea limbii... e aceeaşi căreia peste tot îi datorăm toate relele de care suferim: politica. Limba de rând a ziarelor politice ameninţă a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Astăzi când ziare, profesori, ba până şi o academie şi-au pus în cap să stâlcească graiul românesc, singurul liman şi adăpost împotriva limbii păsăreşti, practicată de gazetari ş.a., sunt fără îndoială scrierile celui mai bun prozaist (C. Negruzzi) şi a celui mai mare poet al nostru (V. Alecsandri)”.
Aş încheia această relatare cu emoţionantele cuvinte ale scriitorului Ion Druţă: „Până la venirea marilor poeţi, limbile naţionale nu au fost decât o masă enormă, crudă şi neorganizată. Marii poeţi sunt cei care au venit să facă ordine în această bogăţie spirituală a poporului, să cunune frumuseţea cu înţelepciunea. (...) După cum Puşkin a scos în lume regimentele slovelor ruse, Eminescu a suflat o viaţă nouă întregii noastre limbi, angajând-o în luptele cele mai grele şi culmile pe care le-a dobândit această armată sub ocârmuirea lui, rămân a fi cele mai mari izbânzi ale noastre”.
Gheorghe Druţă,
doctor în filologie
http://www.timpul.md/article/2010/01/21/5966
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu